Pedagogia noastră

Kant arată că mâna constituie creierul exterior al omului. Copilul învață mai întâi să meargă, apoi să vorbească și de-abia apoi să gândească. Primele experiențe sunt absolut inconștiente. Un copil mic va cuprinde mediul prin simțuri și prin propriile fapte. Doar ceea ce poate pipăi cu mâinile poate să și priceapă.

 

Astfel se formează primele noțiuni. În primii ani, copilul învață prin imitarea tuturor lucrurilor întâlnite.
Timpul până la șapte ani este numit de Rudolf Steiner și „vârsta imitației” deoarece tot ceea ce învață copilul în această perioadă se face prin imitație. Prin imitație copilul învață: mersul, vorbitul, gânditul, mânuirea obiectelor, îmbracatul și dezbrăcatul, deprinderea de a mânca, salutul și multe altele. La început, imitația are loc total inconștient. Cu timpul ea devine mai conștientă și se exprimă în joc, atunci când sunt reluate în jocul copiilor întâmplări din autobuz, din viața de familie sau cu ocazia unei vizite la medic. Nevoia de a imita este incredibil de profundă. Fără să i se dea explicații sau indicații de învățare, copilul percepe procesele din jurul său și le exersează din imbold propriu atâta vreme, până când stăpânește facultățile corespunzătoare. Copilul nu învață să vorbească prin explicații, nici să meargă prin indicații despre mișcare; mai degrabă el învață aceste facultăți umane complicate exclusiv din imbold propriu, în contact cu modelul adulților. Părinții care se străduiesc să le fie copilului lor modele în acest sens, contribuie la dezvoltarea sănătoasă și armonioasă a acestuia. Putem vedea adeseori părinți care-i „ajută”pe copii să învețe mersul. Dacă fac însă aceasta, înainte ca oasele și mușchii necesari acestor poziții să se fi dezvoltat îndeajuns și înainte să fie pregătiți pentru astfel de eforturi, pot apărea ca urmare, vătămări ale oaselor și ale spatelui. Adultul nu are voie să stâlcească cuvintele, numai pe considerentul că acele cuvinte – incomplete – ar suna atrăgător. În realitate, prin aceasta, îi este oprită dezvoltarea copilului. Liniștit îi este îngăduit copilului să-și vorbească limba atrăgătoare, creatoare, de copil mic – imitarea îl va conduce mai departe pe drumul cel bun. Pe baza unui model de limbă adevărată ei vor să se dezvolte și să capete o orientare.
 
 
 
De aceea, ar trebui să întâlnească doar fapte pline de sens și dragoste. Mișcarea îndemânatică a degetelor este o premiză pentru vorbire. Din mobilitatea degetelor se poate recunoaște stadiul de dezvoltare a vorbirii.

Noi acordăm o mare valoare mobilității degetelor. Jocurile de degete, modelajul cu ceară de albine, pictura, activitățile manuale și gospodărești, precum și jocul la nisipar, aduse în cadrul activităților noastre, sunt potrivite pentru a realiza această nevoie.

 

Fiecare om, în cursul vieții sale, trebuie să parcurgă anumite trepte de dezvoltare la un moment determinat de timp. Dacă acești pași pe care trebuie să-i facă omul, și care se adresează anumitor sfere ale sufletului, sunt fie prea timpuriu, fie prea târziu făcuți, omul va trebui să suporte consecințele prejudiciilor.

 

Încurajăm astfel, în raport cu proprii noștri copii, posibilitatea de a-și dezvolta cu bucurie nevoia naturală de mișcare, fantezia, puterea de a se cufunda în joc, bogăția de idei, precum și bucuria de a fi activ, realizând prin aceasta baza calităților care-i vor fi necesare ca adult.

 

Până în jurul vârstei de șase ani, copilul își construiește o lume a jocului plină de fantezie cu care se poate contopi pe de-a-ntregul și din care poate să reapară complet satisfăcut. În această perioadă cuvântul “plictiseală” ar trebui să fie necunoscut.

 

Imitația este forța hotărâtoare a primilor șapte ani. Stimulați de activitățile pe care le face dascălul, mulți copii se vor alătura dorind să colaboreze, însușindu-și prin imitație desfășurarea procesului. Copiii vor fi stimulați să facă ei înșiși ceva, fie să se joace, fie să ajute, și aceasta prin activitatea dascălului, datorită bucuriei cu care acesta muncește.

 

A lăsa să se transforme în obișnuință, este un alt principiu al pedagogiei în care credem. Încercăm să creăm la copil “obiceiuri bune” prin exemplu, imitație și firescul acțiunii care se transferă în obiceiuri și nu prin permanente îndemnuri.

 

Obicei și ritm, acestea reprezintă ajutoarele noastre pentru ca, fără multe cuvinte, să obținem colaborarea de la sine înțeleasă a copiilor. Repetarea aceluiași lucru dar fără monotonie, nu mecanic, ci în acord cu articularea ritmică a zilei, creează copilului cadrul sigur pe care îl poate simți zilnic, într-un alt mod.

 

Ritmul zilei, al săptămânii, al lunii și al anului îi conferă copilului o bază de încredere care la rândul său îi dă siguranță și ocrotire.